Georgeta si Ioana Maria Costin, povesti despre viata

Organizatia E.M.M.A are nevoie de noi...

2011-09-20T13:24:00.001+03:00

A trecut mult timp de cand n-am mai scris un articol pe blog si asta nu pentru ca Ioana mea nu ar mai fi facut nazbatii, dar am considerat ca povestile mele despre ea seamana din ce in ce mai mult cu cele ale parintilor ai caror copii s-au nascut la termen.
De aceea voi scrie articole despre parinti si copii, despre organizatii care sprijina familia.
Azi voi scrie despre Organizatia EMMA care este alaturi de acei parinti care si-au pierdut copiii.
Nimic nu se compara cu durerea provocata de pierderea unui copil, nu sunt suficiente cuvinte in nicio limba a pamantului sa consoleze o mama sau un tata a carui copil s-a dus la ceruri mult prea devreme... Societatea romaneasca aproape ca ii ignora pe parintii care duc cu ei o astfel de trauma, care se chinuie sa traiasca cu aceasta mare durere in suflet, iar ignoranta societatii se poate schimba doar prin educatie...
Deci haideti sa educam societatea romanesca sa nu mai inchida ochii in fata tragediilor atator parinti.
In spitalele din Romania, mortalitatea copiilor nascuti prematur este "uriasa", mamele nu au sprijin psihologic pentru a depasi moartea bebelusilor, iar multe din cadrele medicale ridica doar din umeri insensibile la durerea parintilor. Acest lucru trebuie schimbat in spitalele din Romania, iar Organizatia EMMA fondata in 2008 de catre Bianca Brad se straduieste sa faca acest lucru. Este apreciata stradania organizatiei de a asigura consiliere pentru familiile indoliate, de a schimba legislatia privind identitatea fatului, de introducere in maternitati a kiturilor de amprentare a bebelusilor...
Acum Organizatia EMMA a demarat un proiect de atragere de fonduri pentru ca activitatea lor sa fie mult mai eficienta, acordarea fondurilor este conditionata insa de voturile publicului, iar votul este deschis pana pe data de 30 septembrie 2011. Votati deci pentru acest proiect, votati pentru sensibilizarea societatii noastre, votati pentru schimbarea mentalitatii romanesti, votati pentru sufletele ingerilor nostrii, votati pentru salvarea parintilor indurerarti.
http://www.facebook.com/#!/event.php?eid=249308835111734
https://raiffeisencomunitati.ro/toate-proiectele-ong-uri/

Georgeta si Ioana Maria Costin, povesti despre viata: Probleme, asa cum au toate mamicile cu puiutii lor...

2010-11-12T15:10:00.000+02:00

Georgeta si Ioana Maria Costin, povesti despre viata: Probleme, asa cum au toate mamicile cu puiutii lor...

Probleme, asa cum au toate mamicile cu puiutii lor...

2010-11-12T14:55:00.000+02:00

Vremea a trecut, Ioana a crescut, si nu ne mai facem probleme din cauza defectului septal. Probleme insa avem in continuare, dar asa cum au toate mamicile si toti copiii de varsta ei...

De pilda gradinita e una dintre marile noastre probleme... Dimineata, chiar daca se trezeste fara sa faca scandal sau sa ma roage asa ca si Matei " Inca 5 minute, mami."... cand ajungem in parcul de langa gradinita incepe circul... Se apuca de plans si de rugat " Nu ma lasa mami, ia-ma cu tine la scoala ca sunt cuminte" si tot felul de alte rugaminti. Mi se rupe sufletul, dar nu am incotro... trebuie sa-i duc la gradi. Atunci, Matei ca un fratior mai mare ce este isi ia rolul in serios, o prinde de manuta si intra impreuna in grupa. Si dupa ce ies afara din cladire inca o mai aud, sau o vad la geam, urcata pe un scaunel cum imi face cu manuta. E greu...

Faptul ca merge in colectivitate aduce dupa el o serie de probleme medicale, raceli, parazitoze, boli contagioase... Acum e consemnata in casa din cauza varicelei. Dar credeti ca sta asa cum sta un copil bolnav? Ei bine nu... Ieri s-a dezbracat si s-a facut singura cu mixtura mentolata (nu stiu cum a ajuns la ea, ca nu era pusa la vedere si era destul de sus). Imaginati-va era toata alba pe picioare si pe maini. O imagine de vis... Am spalat-o, si uitandu-se in oglinda imi spune ca azi nu s-a "rujit" si trebuie sa o fac cu ruj. Am facut-o, n-am avut incotro, caci altfel n-ar mai fi iesit din baie...

Aseara m-a pus sa-i fac unghiile caci dupa spusele ei " Bendi m-a facut ulat". Dar dupa ce am facut-o cu oja m-a prins de gat si mi-a spus " Mami, dragostea mea..." M-a pufnit si rasul si plansul... Dar asa e Ioana un pic cocheta, un pic lingusitoare si o "mare manipulatoare".

Ioana, o fetita absolut normala...

2010-10-25T15:25:00.000+03:00

Ioana are acum 2 ani si 10 luni. Dupa experienta noastra destul de complicata, cred ca e prea mult sa spun nefericita, cu nasterea ei prematura, am ajuns la momentul in care pot in sfarsit sa o privesc ca pe un copil normal. Perioada de supraveghere permanenta a trecut si acum incepem sa ne concentram pe dezvoltarea ei intelectuala asa cum fac toti parintii.

Ne uimeste in continuare cu progresele ei, iar de cand a inceput gradinita e in permanenta competitie cu Matei, la modul " Eu urc prima in masina !" sau acum eu numar in germana (si numara foarte bine pana la 10 in germana, mai rau numara in romana, adica pe sarite...).

Daca pana acum actiunile ei de escaladare a tot ce putea fi escaladat ma ingrijorau datorita defectului septal atrial cu care s-a nascut, acum sunt un pic mai relaxata si ma ingrijorez doar pentru o eventuala cazatura, sau julitura.

E absolut minunata, e isteata si un pic lingusitoare, dar probabil asa sunt toti copiii. Adora povestile si desenele animate. Se preface ca citeste singura din cartile pe care le are si de cele mai multe ori imaginatia ei ne da pe spate, brodeaza tot felul de povesti pe marginea imaginilor din carti.

Asa ca acesta este ultimul articol despre mica mea minune. De acum incolo voi scrie povestile altor mamici care au trecut prin experienta traumatizanta a nasterii premature.

Din pacate in Romania sunt mult prea multe mamici care dau nastere pruncilor lor inainte de vreme, iar povestile lor nu sunt intotdeauna fericite.

Ioana, un super make-up artist

2010-10-01T10:49:00.000+03:00

E rece afara, iar Ioana nu poate sa iasa in curte la joaca asa ca isi cauta altceva de lucru... Eu am schimbat o siguranta la masina (nu-mi mergeau semnalizarile) si am lasat-o singura aprox. 5 minute. Cand am intrat in casa am strigat-o caci n-o vedeam nicaieri... Ea era in baie urcata pe capacul de la wc si in oglinda ... se ruja... Cand m-a auzit a incremenit... tacea malc si astepta probabil s-o cert. Can am vazut "opera de arta" de pe fata ei m-a pufnit rasul si am luat aparatul foto sa imortalizez momentul, nu puteam rata asa ceva...

Mica mea invingatoare

2010-09-20T15:27:00.000+03:00

Asa cum am povestit si in posturile anterioare, am luptat mult si din greu alaturi de fetita mea Ioana ca sa invingem prematuritatea. N-a fost deloc usor... de fapt a fost foarte greu mai ales dupa ce a fost diagnosticata cu Defect septal atrial de tip ostium secundum de 7 mm. Am facut o serie de echografe la intervale de aprox 6 luni si de la fiecare control reveneam plini de speranta deoarece acel defect incepea sa se inchida, asa ca de la 7 mm a ajuns la 5,8 apoi la 4 mm.
Azi pentru noi a fost o zi mare, aproape incredibila... Am mers la un nou control la Clinica de cardiologie pediatrica din Tg. Mures, si dupa ce am pregatit-o pe Ioana pentru ce avea sa urmeze...(are o fobie fata de medici), am intrat in cabinet cu emotii si inima un pic stransa...
Surprizele s-au tinut lant insa... in primul rand Ioana a fost foarte cuminte, socant de cuminte... iar dna doctor Pasc , dupa ce a consultat-o i-a pus pe piept aparatul cu ultrasunete cautand defectul septal. Si l-a cautat mai bine de o jumatate de ora...si nu l-a mai gasit.
Nu-mi venea sa cred... stiam ca e posibil sa se inchida, dar intr-o perioada mai lunga de timp... dar iata ca Dumnezeu ne cunoaste si pe noi... am inceput sa plang de bucurie... fetita mea cea mica era sanatoasa tun cu o inima perfecta.
De acum incolo poate duce o viata absolut normala, poate face sport (ne-a fost recomandat inotul), poate avea o familie, poate fi fericita....

Ioana la gradinita

2010-09-13T09:42:00.000+03:00

E 12 septembrie. Toata lumea e agitata la noi acasa. Maine incepe gradinita. Matei, e calm, asa ca intotdeauna, un "pensionar" adevarat pentru care nu prea mai sunt surprize... Ioana insa, e foarte agitata si are o multime de intrebari. "Sunt copii multi acolo, mami? " " Dar, oare plastilina este?"

Cu totii avem emotii si adormim cu greu ...

13 Septembrie

M-am trezit devreme si am pregatit hainutele copiilor. Matei s-a trezit primul si dupa ce s-a spalat ii spunea Ioanei : " Trezeste-te Ioana, vrei sa intrziem?" Si zgaiba s-a trezit zambind si intreband " Gata mergem la gradi ?"

N-eam imbracat cu totii, am pregatit ghiozdanele, ne-am urcat in masina si am pornit veseli spre gradinita. Acolo educatoarea ne-a intampinat cu un zambet larg, dar pe noi parintii emotionati ca ne-am lasat puii in grija lor ne-au trimis acasa.

Astept cu infrigurare sfarsitul zilei si impresiile lor...

O alta nazbatie a Ioanei

2010-08-02T12:38:00.000+03:00

Intr-una din zilele acelea de primavara, Ioana impreuna cu noul sau prieten Nero, catelul alaturi de care practic a crescut, se jucau... Nero ii scutura pantalonii trantind-o la pamant de cateva ori, dar Ioana nu se lasa asa cu una cu doua. Il fugarea pe saracul catel prin intreaga curte, iar cand il prindea il smotocea bine de tot. Eera o priveliste teribil de amuzanta, sa-i vezi asa catel si copil alergand unul dupa altul sub soarele caldut de primavara.

A venit si ora mesei pentru Nero caci pentru Ioana trecuse deja, iar catelul a primit printre altele si osul de la piciorul de pui pe care Ioana il infulecase mai devreme. Stiti cum sunt cateii cand au mancarea in fata ... nu cumva sa stai in prejma lor ca maraie si isi arata dintii. Ioanei insa, ii trebuia osul din fata cainelui si nimic altceva... cainele a incercat s-o alunge cu maraituri si chiar s-a repezit la pantalonii ei... si ce sa vezi... am incremenit cu totii... Ioana s-a repezit la caine l-a prins bine cu manutele si l-a muscat de bot atat de tare ca sarmanul a inceput sa schelaleie de durere si s-a ascuns, iar ea si-a luat osul mult ravnit in mana si a venit victorioasa la noi.

Eram socati ... nu stiam cum sa reactionam ... am spalat copilul si am sunat medicul de familie care a ras bine de isprava micutei si ne-a propus un vaccin antirabic pentru ... Ioana.
Au ramas insa prieteni buni si dupa acest incident, se joaca impreuna la fel ca intotdeauna, cand Ioana mai indrazneata cand Nero...

Nazbatiile si perlele Ioanei, sau cum devine viata frumoasa (1)

2010-07-07T14:49:00.000+03:00

E o zi frumoasa si calduta de sfarsit de Martie 2009. Soarele straluceste mai tare parca si ne face sa uitam de zilele geroase ale iernii. Au aparut ghioceii, iar piata este plina de florile primaverii. Un miros de iarba cruda pluteste in aer. Zambim mai mult, sau e doar o parere... Prin centrul orasului o multime de parinti si bunici cu copii in carucioare sau de manuta se bucura din plin de vremea calduta de afara...

Am iesit si noi la plimbare cu cei doi princhidei ai nostri, Matei de mana, iar Ioana Maria in carucior...Dupa o buna bucata de vreme de plimbat prin oras si de vizitat parculetul copiilor... devenise dificil s-o mai tinem pe Ioana in carucior, deoarece vazandu-l pe fratele ei pe jos isi dorea si ea acelasi lucru... deci se lasa in jos pe marginea caruciorului sport pana cand piciorusele ii atingeau pamantul, iar apoi cu manutele incerca sa ridice caruciorul asa.. ca pe un scaunel... si culmea chiar reusea sa faca cativa pasi in felul acesta. Oricat am incercat sa o prindem in hamul caruciorului si sa o asezam cat mai confortabil si in siguranta, ea voia una si buna... sa mearga pe jos!

Deja atrageam prea multe priviri ale parintilor si bunicilor, unii zambeau altii doar clatinau dezaprobator din cap...asa ca am decis sa mergem intr-o vizita la o verisoara unde Ioana se simte ca acasa si putea in sfarsit sa scape de acel nesuferit de carucior ce o tinea "captiva".

Acolo insa, surpriza... verisoarei mele ii adusese cineva un pui de caine de curte simpatic foc pe nume "Nero". Era un ghemotoc jucaus de blana maronie de numai 2 luni care imediat i-a cazut cu tronc micutei noastre Ioana.

Matei, cuminte si responsabil ca un pensioanar sadea, privea catelul de la distanta si se amuza de giumbuslucurile ce le facea acesta. Ioana insa, era in "miezul actiunii" si se straduia sa prinda in brate catelul. Bietul catel... cand se ascundea de mica noastra "tornada", cand prindea curaj si o prindea de tivul pantalonilor. Era o placere sa privesti acel spectacol "copil si catel" amandoi in aceiasi minte.

Catre seara, oricat am insistat Ioana nu voia nicicum sa vina acasa...tot ce voia era sa se joace la nesfarsit cu micul animal.

In zilele ce au urmat cei doi au devenit prieteni buni, jucandu-se impreuna dar si respectandu-se reciproc.

Evolutia Ioanei 2

2010-06-28T08:00:00.000+03:00

Ioana, copilul nostru din stele. n-a incetat nici o clipa sa ne uimeasca... a invatat foarte repede sa se bucure de viata, iar curiozitatea ei fara margini a transformat-o intr-o fetita interesata de cartile cu animale ale fratelui ei mai mare, de jucariile frumos colorate din jurul ei, de cratitele mele din bufetul din bucatarie... Iubeam interesul ei pentru tot ce o inconjoara si am facut tot posibilul s-o stimulam si pe mai departe... Faptul ca i-am citit mult si ne-am jucat, si am cantat si spus poezii impreuna au facut-o pe Ioana sa inceapa sa vorbeasca foarte repede... cred ca a invatat sa spuna cum fac animalele mai repede decat a zis "mama". Apoi la 11 luni fix, adica pe 24 Decembrie 2008 in Ajunul Craciunului, ne-a facut cel mai frumos cadou - a inceput sa mearga in picioare. Eram foarte fericiti... micuta noastra reusise sa treaca la o noua etapa de dezvoltare.

De aici incolo lumea devenise pentru ea o provocare continua si nu a ezitat nici un moment s-o exploreze. Nu-i era teama de nimic si accepta provocarile fratelui ei, eram uimiti cat de repede se transformau intr-o echipa pe care era greu s-o stapanesti dar si cat de repede deveneau "inamici" din cauza jucariilor pe care fiecare dintre ei si le doreau.

Cand a implinit un an Ioana recuperase aproape in intregime cele 11 saptamani de gestatie mai putin. Aveam motive sa credem ca totul va fi bine si de acum incolo, si chiar asa a fost.

Zi dupa zi Ioana s-a transformat intr-un copil robust, caruia nu-i curgea nasul de ate ori lua o gura de aer rece si pana la 2 ani nu a luat niciun fel de antibiotic sau orice alt medicament, nu plangea atunci cand cadea sau se lovea decat daca ne vedea interesati de lovitura ei... isi contura o personalitate independenta si stia sa-si impuna vointa... cel putin in fata lui Matei, pe noi restul... ne "manipula" cum voia...

Evolutia Ioanei in imagini

2010-06-24T14:09:00.000+03:00

Ioana - prima saptamana de viata

Ioana - 2 luni

Ioana - 4 luni

Ioana - 6 luni

Ioana - 8 luni

Evolutia Ioanei

2010-06-11T11:47:00.000+03:00

Ioana s-a dovedit a fi o luptatoare si in lunile care au urmat am respectat cu strictete programul de exercitii fizice si masaj, iar evolutia ei a fost surprinzatoare... Musculaura ei s-a intarit si reusea deja la 5 luni sa se rostogoleasca sa-si ridice corpul, sa rada in hohote cand ne jucam cu ea, sa aprecieze piureul de banane si sucul de portocale.
Dupa controlul neurologic pe care l-am facut atunci sperantele noastre in legatura cu imbunatatirea sanatatii Ioanei au inceput sa se adevereasca... Era un copil perfect normal cu reflexe absolut normale, medicul neurolog chiar ne-a intrebat " Si la mine de ce ati venit?" Noi tremuram la gandul ca s-ar putea sa ne dea vesti proaste ... dar, in afara de faptul ca era mai mica decat copiii nascuti la termen era absolut perfecta...
La sapte luni a inceput sa mearga in patru labe si era foarte fericita ca putea ajunge unde isi doreste, era puternica si putea sta in premergator.
Tot atunci am repetat ecograful cardiac si din nou o veste minunata ... DSA-ul Ioanei se micsorase de la 7 mm la 4 mm. Era un progres urias. Stiam ca rezolvarea acestuia presupune o interventie chirurgicala pentru instalarea unui mic perete sub forma unei "umbrelute" care sa astupe acel orificiu din inimuta...dar de asemenea si ca un DSA sub 4 mm nu mai pune probleme de sanatate, interventia nemaifiind necesara... nu aveam decat sa speram ca la urmatorul control acesta va fi mai mic...

Viata noastra incepea sa devina mai simpla...ne puteam bucura insfarsit de minunea noastra de fetita care avea sa ne uimeasca tot mai mult cu vointa ei si cu puterea ei de recuperare...

Acasa ... cu Ioana

2010-06-07T11:38:00.000+03:00

Pe 12 Martie, pe la ora pranzului am ajuns acasa… Sotul meu zugravise tot apartamentul si pregatise patutul pentru Ioana. Ii spusesem sa cumpere masti de unica folosinta pentru vizatorii ce urmau sa vina sa vada mica minune.(A cumparat 100 buc. Inca mai am din ele)
Matei, baietelul nostru mai mare era atat de fericit ca ne-am intors, iar curiozitatea lui in ceea ce o priveste pe Ioana era atat de mare incat a vrut sa stea cu ea in patut. Am plans… fratele mai mare isi proteja surioara.
Au venit pe rand bunicii, apoi rude apropiate si prieteni… Cu mastile pe fata se aplecau deasupra patutului Ioanei si se minunau cat e de mica… Pentru mine, Ioana era deja o voinica in toata regula caci eu aveam termen de comparatie…ei, nu…
Ne-am organizat cat am putut de bine si am creat un program care s-o ajute pe Ioana sa-si revina cat mai repede.
Cred ca cele mai bune rezultate le-am obtinut datorita imbaierii in fiecare zi in infuzie de plante medicinale (am pus intr-un saculet de panza musetel pentru piele, salvie si scumpie pentru caile respiratorii, sunatoare pentru colici) si a masajului de dupa pentru intarirea si revigorarea musculaturii. Faceam o serie de exercitii fizice cu ea pentru a-i stimula reflexele si pentru a recupera cele 9 saptamani de viata intrauterina lipsa.
Nimic n-a fost in zadar… fetita noastra crestea vazand cu ochii si chiar daca la 4 luni arata ca un copil de 2 luni era capabila sa-si sustina singura capul si sa si-l intoarca dupa noi prin casa. Zambea si inceapea sa ganguresaca. Ne recunostea pe fiecare si plangea sau radea in functie de preferintele ei…
Atunci am hotarat s-o crestinam, iar botezul a avut loc pe 31 Mai la Biserica Sf. Gheorghe din Tarnaveni, unde ne-am cununat, in care am fost botezati si eu si sotul meu. Tot aici l-am botezat si pe Matei. Aveam multa incredere in Preotul Partenie deoarece stia ca Ioana era un copil prematur. Nasii sunt din familie, deci totul trebuia sa decurga minunat, dar… Ioana a avut o alta parere despre cum trebuia sa fie acest botez… asa ca a urlat intr-una, dar a urlat… Nasii erau transpirati… preotul la fel ( se pare ca n-a mai patit de multa vreme asa ceva)… noi, parintii agitati… nimic nu parea s-o linisteasca pe Ioana, nici sticluta cu lapte, nici suzeta… absolut nimic… Cred ca toata lumea astepta sa se termine slujba s-o pot lua in brate, s-o calmez. Interesant, ca in clipa in care am iesit din Biserica, Ioana s-a calmat si a adormit (probabil era obosita), si a dormit apoi intreaga zi…

…Ne-am intors la clinica, iar acolo toata lumea s-a straduit din rasputeri sa ma incurajeze, stiam insa ca nu exista un tratament clasic pentru diagno

2010-06-07T08:07:00.001+03:00

…Ne-am intors la clinica, iar acolo toata lumea s-a straduit din rasputeri sa ma incurajeze, stiam insa ca nu exista un tratament clasic pentru diagnosticul pus, exista insa sansa ca acest DSA sa se micsoreze odata cu cresterea Ioanei, dar se putea foarte bine sa se si agraveze in timp. Atunci cred ca undeva in subconstientul meu s-a produs un declick, eram mamica acestei mici fetite cu inimioara bolnava si eram hotarata sa lupt pana la capat si cu orice costuri pentru sanatatea ei.
Am inceput sa scanez internetul in cautare de informatii despre aceasta malformatie, dar explicatii medicale erau putine si destul de generale iar experientele prin care au trecut alte mamici si puiutii lor erau traumatizante si-mi accentuau temerile fata de sansele Ioanei la o viata normala. Am citit despre copii luptatori care si-au revenit miraculos dupa interventia chirurgicala asupra cordului lor, copii diagnosticati gresit cu „insuficienta de calciu” de pilda care au ajuns sa fie operati pentru remedierea DSA – ului la varsta maturitatii, dar si despre copii care au pierdut lupta cu viata din pricina unei infectii banale.
Erau prea multe informatii contradictorii si am hoatarat sa renunt la internet si sa merg doar pe mana medicilor, care pe masura ce timpul trecea aveau sa-mi dea vesti tot mai imbucuratoare.
Timpul a trecut si micuta mea Ioana nu mai era chiar atat de micuta, dupa 7 saptamani ajunsese la 2650 g si 48 cm, si dupa ce am trecut cu nota maxima examenul neurologic, eram pregatite amandoua sa ne intoarcem acasa…
Acasa … abia asteptam…
Am cumparat flori si cutii cu ciocolata pentru medici si asistente … dupa atata timp eram deja prietene bune, au fost alaturi de mine in momente grele si m-au incurajat si atunci cand eram foarte deprimata, eram profund impresionata de profesionalismul lor si de compasiunea de care au dat dovada, intr-o perioada in care actul medical era pus serios la indoiala, aceste femei si-au facut meseria asa cum trebuie si le voi ramane pe veci indatorata…
Deci… pe 12 Martie, eu si fetita mea ne-am intors acasa, eu hotarata sa lupt pentru viata ei si ea mai puternica si oarecum victorioasa deoarece prima lupta din acest razboi o castigase fara drept de apel… aveau sa urmeze alte „lupte grele” dar trebuia sa avem rabdare.

Nasterea si primele saptamani de viata ale Ioanei sau povestea unei minuni (partea 3)

2010-06-02T10:05:00.000+03:00

Am inceput sa va povestesc experienta prin care am trecut alaturi de micuta mea Ioana pentru ca simteam nevoia sa-mi exprim intr-un fel sau altul emotiile si trairile mele de-a lungul acestui drum lung si dureros pe care l-am strabatut impreuna cu familia mea.
Sincer, nu m-am asteptat sa am atat de multi cititori si sper ca povestea noastra sa va aduca un strop de speranta acelora dintre voi care au nevoie.
Dar sa continuam cu derularea evenimentelor care ne-au adus atata durere .
…Dupa o saptamana de terapie intensiva, Ioana a fost transferata intr-un salon cu patuturi incalzite, salon pe care il impartea cu un alt copilas (care din pacate era singurel, nu avea o mamica care sa-i vorbeasca sau sa-l mangaie, asistentele erau „mamica” lui), asa ca de cate ori mergeam la “alaptat”, e un pic impropriu zis “alaptat” deoarece operatiunea “mulsul” decurgea la fel ca in prima zi, si dupa ce Ioana mea adormea in urma hranitului prin acel tub subtire (inca era prea mica si nu avea putere sa suga), imi imparteam mangaierile si cantecele de leagan cu acel “piscot” de copil pe care mamica lui il lasase in voia sortii si de care doar bunul Dumnezeu si blandele asistente din Clinica aveau grija.
Cu Ioana totul decurgea inspre bine, in sensul ca lua in greutate 10-20 g pe zi sau stationa…important era sa nu scada. I se faceau analize de sange in fiecare zi, pentru detrminarea nivelului de bilirubina, iar in fiecare zi de marti i se faceau radigrafii pentru monitorizarea dezvoltarii plamanilor. Eram foarte ingrijorata de efectul radiatiilor x asupra organismului ei micut si plapand, dar mi se explicase ca era un risc pe care trebuia sa ni-l asumam.
Dupa o luna, starea mea emotionala si psihica era din ce in ce mai proasta, eram inchisa in acel spital micut de unde nu puteam iesi, orice contact cu exteriorul putea fi periculos pentru Ioana, tot ce puteam face era sa vorbesc la telefon. Nu aveam suficient lapte, iar acest lucru ma deprima. Am facut de toate pentru a stimula lactatia, (fetita mea avea mare nevoie de anticorpii mei), m-am hranit bine, am baut lapte, ceaiuri… si cu toate acestea mai mult de 30 ml de lapte nu reuseam sa adun in borcanel. Si ca si cum nu ar fi fost destul, dupa una dintre “mese” am observant ca in jurul guritei Ioanei au aparut niste pete vinetii care in cateva minute s-au intins pe fata ei inca icterica si avea dificultati la respirat. Am alertat imediat personalul medical care i-a administrat oxigen si au reusit s-o stabilize. Inca tremur cand ma gandesc ca totul s-ar fi putut termina tragic pentru noi daca nu eram acolo langa patutul ei…
In ziua urmatoare in urma unui ecograf cardiac facut la Spitalul Judetean Tg. Mures, d-na dr. Gozar ne-a pus un diagnostic de-a dreptul terifiant, cel putin pentru mine, defect septal atrial (DSA) tip ostium secundum 7 mm, adica un orificiu in inima care impiedica din cand in cand ca fluxul sangvin sa se desfasoare normal. A fost ca si cum lumea mea se sfarsea si nimic si nimeni nu ma mai putea ajuta. A fost cumplit… imi tineam micuta in brate si cu ochii in lacrimi ma uitam la bucatica aceea de om si cred ca inconstient am inceput sa-i mangai inimuta bolnava… Asa un destin … pentru o fapura atat de mica, nu era cinstit, nu voiam sa accept cruda situatie in care ne aflam…

Nasterea si primele saptamani de viata ale Ioanei sau povestea unei minuni (partea 2)

2010-06-01T14:04:00.000+03:00

Imi continui povestea din locul unde am ramas, adica la Clinica de Prematuri Tg. Mures, unde visurile mele despre intoarcerea acasa impreuna cu micuta mea se destramau unul dupa altul…
Unul dintre medicii care au consultat-o pe Ioana a dignosticat o inflamatie a ombilicului sub denumirea de omfalita drept pentru care au trecut-o pe tratament cu antibiotic, administrat itravenos. Copiilor prematuri, datorita dimensiunilor lor foarte mici si a fragilitatii lor li se cauta o vena mai proeminenta si mai elastica in care se poate introduce acul perfuziei, ei bine o astfel de vena se gaseste numai in zona capului. Imaginati-va ce am simtit cand mi-am vazut fetita dupa doua zile, la terapie intesiva intr-un incubator cu o perfuzie prinsa cu leucoplast de capusorul ei micut si cu un tub de oxigen in nas. Credeam ca se prabuseste totul in jurul meu, iar neputinta mea de a o ajuta imi crea o stare de frustrare inimaginabila.
Cand m-au chemat asistentele sa-mi hranesc fetita pentru prima data de cand eram internata in clinica, sufletu mi-a tresarit, insa totul a fost foarte diferit. Am intrat intr-un salon steril unde am imbracat un halat steril si mi-am acoperit parul cu o boneta, de asemenea sterila. Apoi mi s-a pus in mana un borcanel in care trebuia sa mulg minim 20 ml de lapte. A fost o experienta destul de traumatizanta… Dupa ce am reusit sa adun laptele pretios pentru fetita mea o alta asistenta a hranit-o printr-un tub foarte subtire, iar mie mi-au acordat „privilegiul” sa-mi tin fetita de manuta printr-un orificiu al incubatorului. Ioana ma strangea de degetul aratator cu fermitate aratandu-mi ca voia sa castige aceasta lupta a ei cu boala.
In ziua urmatoare o alta veste rea avea sa ma faca sa-mi pierd cumpatul… diagnosticarea Ioanei cu o forma grava de anemie datorita unei incompatibilitati sanguine intre ea si mine. Nivelul de bilirubina era atat de crescut incat pielea ei avea o culoare portocalie, iar medicii mi-au cerut acordul scris pentru efectuarea unei transfuzii de sange. Eram disperata , plansa si nedormita si nu reuseam sa-mi alung gandurile negre… Ioana insa, a fost de alta parere decat medicii si din ziua urmatoare nivelul bilirubinei a inceput sa scada, transfuzia nemaifiind necesara. Mai mult incepuse sa ia in greutate, iar acest lucru ma bucura nespus. Trei zile la rand mi s-a comunicat ca a luat cate 10 g in fiecare zi. Nu, nu glumesc, ma bucaram pentru fiecare progres al ei, chiar daca pentru unii ar putea parea putin, pentru noi doua era un razboi pe care trebuia sa-l castigam incet, incet, pas cu pas, lupta cu lupta, iar progresul ei nu trebuia ignorat catusi de putin…

Nasterea si primele saptamani de viata ale Ioanei sau povestea unei minuni (partea 1)

2010-06-01T11:29:00.000+03:00

Ioana s-a nascut pe neasteptate pe 24 ianuari 2008 la Spitalul din Tarnaveni dupa numai 29 de saptamani de viata intrauterina. A avut la nastere 1700 g si 42 cm, insa dorinta ei de a supravietui a fost imensa, a plans si a respirat singura inca din primul minut de viata de aceea a si obtinut un scor Apgar 8. Era atat de mica si de fragila ca uitandu-te la ea nu puteai sa nu te minunezi. Inca nu avea organele genitale complet formate, iar corpul ei nu reusea sa-si regleze singur temperatura. Noroc ca spitalul din Tarnaveni fusese dotat cu un incubator digital de ultima de generatie care-si regla automat temperatura si nivelul de oxigen din interior. ( Stiti ca la copii prematuri carora e musai sa li se administreze oxigen exista riscul de orbire din cauza volumului de oxigen ). Imi amintesc si acum cum am hranit-o prima data... cu o seringa i-am picurat in gurita aproximativ 2 ml de lapte. Au fost clipe de cosmar... si era doar inceputul...
In ziua urmatoare a fost transferata la Clinica de prematuri din Tg. Mures, iar eu am putut ajunge la ea dupa alte doua zile abia dupa ce rezultatele analizelor mele au fost ok. In cele doua zile cat am stat departe de ea am tinut telefonic legatura cu clinica, iar cei de acolo ma asigurau ca starea ei de sanatate este in conformitate cu statutul ei de " prematur".
In fine am ajuns si eu la Clinica din Tg. Mures unde am intalnit medici si asistente atat de bine pregatite incat am fost sigura ca totul se va termina cu bine si ne vom intoarce impreuna acasa...insa nu a fost chiar atat de simplu cum mi-am imaginat...

Copii din stele

2010-03-25T10:05:00.000+02:00

Se spune despre copiii care se nasc prematur si a caror venire pe lume surprinde pe toata lumea de la parinti si bunici pana la prieteni si cunostinte, ca sunt "veniti din stele". Destinul si viata lor va fi plina de neprevazut la fel ca si nasterea lor, ca si cum dinainte de a se naste au fost daruiti cu un spirit aparte pe care sunt atat de nerabdatori sa si-l manifeste.
Sunt multi oameni care si-au pus amprenta asupra destinului umanitatii si care s-au nascut inainte de termen ca Isac Nweton, Albert Einstein, Napoleon, etc.
Intr-o discutie cu un medic neurolog pediatru (si el nascut prematur), acesta imi explica despre creierul si conexiunile neurologice ale copiilor prematuri ca desi in momentul nasterii acestea sunt mai fragile decat la ceilalti copii, ei se lupta si efectiv creierul lor "alearga" sa ajunga la dezvoltarea optima...se pare insa ca la aprox. 50% din copii el nu stie cand sa se opreasca ajungand sa depasesca in dezvoltare creierul unui copil nascut la termen.
Oare asa se nasc geniile... E doar o parere, insa am o fetita de 2 ani, care s-a nascut la 30 de saptamani si a avut o evolutie uimitoare... la 11 luni mergea in picioare, la 1 an si 2 luni a inceput sa vorbeasca, acum ne socheaza cu memoria ei uluitoare... memeoreaza poezii lungi de cate 3-4 strofe.